Primul lungmetraj realizat integral din imagini statice în India, inspirat de poemul din 1958 al lui Vyloppilli Sreedhara Menon. Filmul portretizează viețile unor persoane marginalizate, ținute într-un centru de detenție ilegal, folosind frunzele uscate și furtunile ca metafore. Un narator omniscient dintr-un viitor nedefinit rememorează fragmente pierdute din cauza cenzurii, invitându-i pe spectatori să completeze povestea. Prin imagini statice, amintiri și voci, filmul reflectează asupra artei, sărăciei, imaginației, divinității și puterii.
